16/09/2026
✍️ Fetița din spatele gardului de plasă. Povestea Anei și a echipei din Nănești.
Dacă ar fi să scriu toate momentele grele prin care am trecut de când am început acest drum, cred că aș scrie un roman. Dar dacă ar fi să aleg un singur capitol care să rezume ce înseamnă cu adevărat loialitatea, munca și caracterul, acel capitol ar purta un nume simplu: Ana.
Totul a început în prima mea zi în Nănești. Îmi amintesc și acum, ca și cm ar fi fost ieri. Stăteam de vorbă cu localnicii și întrebam unde există un teren de sport în zonă. Era doar o copilă de 9 ani, cea mai mică dintre toți. Stătea după un gard de plasă, cu frățiorul ei, și ne privea curioasă. Ținea mâinile strânse pe ochiurile de sârmă, dar pe chip avea cel mai cald și curat zâmbet. Cred și acum, mai în glumă, mai în serios, că dacă ar fi știut atunci ce etape crâncene de antrenament o așteptau în viitor, cu siguranță nu ar mai fi venit!
Dar a venit. A doua zi, pe terenul de fotbal din Nănești, s-au strâns mai mulți copii. Aflaseră unii de la alții că vine un antrenor și s-au anunțat între ei. Acolo, pe iarba acelui stadion, am pus bazele a ceea ce aveam să devenim. Am discutat regulile esențiale, pașii unui antrenament și importanța disciplinei. Am luat totul încet, cu pași mărunți, ca să nu-i sperii, ci să-i atrag spre frumusețea alergării.
Până la participarea lor la primul concurs a fost cale lungă. În tot acest timp, antrenamentele au evoluat treptat pentru fiecare în parte. Nu a fost ușor. Pentru Ana, a fost de două ori mai greu. Fiind cea mai mică, fetele mai mari o țineau la distanță. Nu o acceptau în discuțiile lor, o izolau și, mai târziu, când au văzut că le ajunge din urmă, au început să o bârfească: poate din teamă. Însă Ana avea ceva ce celorlalte le lipsea: o încăpățânare nobilă. Era mereu acolo, la fiecare antrenament, și refuza să se lase mai prejos, indiferent de situație.
Le explicam tuturor, zi de zi: „Nu renunțați! Nu va fi greu la nesfârșit!”, iar Anei îi reaminteam: „Le vei ajunge din urmă, chiar dacă ele sunt mari. Diferența o face sufletul pe care îl pui în ceea ce faci. Nu renunța! Secretul este să pui suflet în munca ta.”
Nu am întrebat-o niciodată dacă a reținut acele cuvinte și nici nu o voi întreba. Însă faptele ei au vorbit de la sine. Ana a fost loială atunci când ceilalți au abandonat corabia. A fost disciplinată când i-am cerut să aibă încredere oarbă în proces. A fost acolo, neclintită, în momentele mele cele mai dificile, când echipa din Nănești era la un pas de colaps și eu nu știam cm să o mai salvez. A acceptat să primească mai puțin și a fost mulțumită, chiar și atunci când alții primeau mai mult fără să merite. De ce? Pentru că Ana a înțeles de mică un adevăr sfânt: cuvântul dat și respectul sunt temelia unei adevărate echipe.
În spatele acestui caracter de fier stau părinții ei. Ei au fost cei care i-au amintit în fiecare zi ce înseamnă acest „pachet complet”, un proces lung, în care devii mai bun și câștigi doar respectând regulile simple și având răbdare.
Mă uit acum în urmă și simt o mândrie profundă. Îmi aduc aminte de perioada în care unii adulți și copii, pe stradă, prin parc sau la școală, le aruncau vorbe grele: „Nu veți reuși niciodată! Nu sunteți în stare de nimic!”. În tot acel timp în care lumea îi subestima, copiii aceștia strângeau din dinți, se antrenau și învățau ce înseamnă să fie o echipă. Au demonstrat prin fapte, au reușit și au câștigat. Iar la final, aceiași oameni care îi criticau au venit să îi felicite.
Astăzi, Ana a crescut. A trecut timpul, iar fetița de la gardul de plasă a devenit cea mai bună dintre toate cele care o țineau la distanță. Și-a păstrat însă modestia. Când le explicam tuturor că succesul și medaliile vin pentru că Dumnezeu le vede inima curată și că trebuie să rămână buni și modești, ea asculta cu sfințenie.
Ana nu a trădat niciodată valoarea acestei echipe, o valoare construită cu trudă și lacrimi de noi toți. Când a rămas singură, s-a motivat zi de zi. I-a fost greu, a simțit lipsa unei colege cu care să împartă alergarea, dar nu s-a oprit. A avut puterea să ierte „ieșirile aiurite” ale colegelor care plecau și se întorceau după cm aveau chef și s-a bucurat sincer când reveneau. Poate că cea mai mare greșeală a mea a fost că le-am acordat acelor persoane șanse la nesfârșit. Poate că Ana ar fi vrut să-mi spună: „Nu-i mai primi înapoi”.
Dar nu a făcut-o. A tăcut și a avut încredere totală în deciziile mele, în strategiile de cursă și în programul de antrenament. Iar pentru asta, îi mulțumesc din suflet.
Mesajul meu pentru ea este simplu: Ana, continuă programul! Ai ÎNCREDERE în el! Restul problemelor le rezolvăm noi pe parcurs, așa cm am învățat din toate experiențele trecute. Rămânem și suntem o echipă.
Astăzi nu mai ești singură, Ana. Ai o nouă colegă, Nicoleta. Iar misiunea ta acum este să o îndrumi pe ea, pas cu pas, exact așa cm te-am învățat eu pe tine. Cercul se închide, iar povestea merge mai departe.
Mi-aș fi dorit să pun o poză cu toată echipa Nănești, o valoare pe care au construit-o toți, împreună. Dar nu am de unde... acum.
📖 „Nimeni nu ajunge de unul singur în vârf. E nevoie de o echipă.” – John C. Maxwell
