25/03/2026
Armenii au fost prima națiune din lume care a adoptat creștinismul ca religie de stat, în anul 301, iar pe teritoriul României au ajuns cu un mileniu înainte să existe statul român modern.
Cea mai veche urmă a prezenței armenilor pe teritoriul românesc datează din anul 967 - o inscripție pe o piatră de mormânt descoperită la Cetatea Albă. Încă din secolele X-XI, negustori armeni din Crimeea traversau Moldova pe drumurile comerciale spre Orient și Europa, aducând cu ei covoare, mătăsuri, mirodenii și broderii și ducând înapoi vite, grâne și brânzeturi.
Nicolae Iorga, cel mai mare istoric al României, spunea fără echivoc: Principatul Moldovei a fost creat pe calea comerțului, iar cei care au urmat această cale au devenit colaboratori la crearea statului național în Moldova. Așa încât armenii sunt, oarecum, părinții Moldovei.
La 30 iulie 1401, Alexandru cel Bun a emis un hrisov prin care încuviința înscăunarea unui episcop armean la Suceava, cetatea de scaun a Moldovei. Șase ani mai târziu, în 1407, emitea un alt hrisov prin care chema explicit negustori armeni din Polonia să contribuie la prosperitatea orașelor moldave, promițându-le privilegii și scutiri de taxe.
În timpul lui Ștefan cel Mare, circa 10.000 de armeni au venit în Moldova, numărul total ridicându-se la 20.000. La Suceava se stabiliseră deja 700 de armeni, iar alte comunități înfloreau în Botoșani, Iași, Galați, Dorohoi și Hotin. În fiecare dintre aceste orașe, armenii au ridicat biserici, școli și centre de copiere a manuscriselor.
Cel mai spectaculos experiment urban armenesc s-a petrecut însă în Transilvania. În anul 1700, cu aprobarea împăratului Leopold I și contra sumei de 25.000 de florini, armenii au construit de la zero un oraș întreg: Armenopolis, actualul Gherla din județul Cluj. Proiectul a fost realizat de arhitectul Alexanian, iar orașul a adăpostit circa 3.000 de armeni. Un al doilea oraș armean, Elisabetopolis, actualul Dumbrăveni din județul Sibiu, exista deja din 1658.
Doar cei care au trăit în preajma acestor comunități pot înțelege cu adevărat cât de profund și-au pus armenii amprenta pe viața românească. De la cafeaua pe care o bei dimineața până la numele străzilor pe care mergi, urmele lor sunt pretutindeni.
La București, povestea armenilor începe la 1400-1435, iar prima biserică armeană a fost fondată în 1581. Dar adevăratul simbol al comunității armene bucureștene rămâne Hanul lui Manuc. Construit între 1804 și 1808 de Emanuel Mârzaian, negustor și diplomat armean considerat cel mai bogat om din Balcani, hanul a devenit centrul vieții comerciale și politice a Bucureștiului. Contemporanii îl descriau pe Manuc Bei drept un armean deștept și peste fire de bogat, cunoscut de la Constantinopol până la Paris pentru luxul cu care se înconjura.
În 1812, în salonul voievodal al hanului, s-a semnat Tratatul de la București care a pus capăt războiului ruso-turc. Manuc Bei nu era doar negustor, era dragoman al Înaltei Porți otomane, cavaler și agent al Imperiului Rus, susținător financiar al domnitorului Constantin Ipsilanti. Legenda spune că a fost agent dublu ruso-turc, servind mai ales interesele Rusiei. După terminarea războiului, s-a mutat la moșia din Hâncești, în Basarabia Țaristă, cumpărată cu 300.000 de lei-aur, unde a murit în 1817.
O catagrafia din 1817-1820 ne arată meseriile celor 259 de capi de familii armene din București: 17 tutungii, 13 ibrișimgii, 11 croitori, 9 bogasieri, 7 cafegii, 7 băcani, 7 zarafi, 3 ceasornicari. Armenii furnizau pipe din chihlimbar galben, foarte căutate și bine plătite, țevi de pipe din lemn de cireș și diferite feluri de tutun.
O legendă a comerțului românesc de cafea este Avedis Carabelaian, descendentul primului cafegiu din lume. În 1530, un strămoș al său deschisese la Damasc primul magazin de cafea cu preparare pentru acasă. Sultanul Soliman Magnificul l-a adus pe Avedis la Constantinopol, iar după genocid, mulți dintre cafegiii armeni ai Imperiului Otoman au ajuns în România. Țara noastră a devenit, pentru o vreme, coloana vertebrală a comerțului european de cafea.
Te-ai întrebat vreodată de ce unele dintre cele mai bune cafenele și cofetării din România aveau mereu un proprietar cu un nume greu de pronunțat? Pentru că armenii au adus cu ei nu doar priceperea, ci și o tradiție de secole în arta negoțului fin.
La apogeu, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, în București trăiau 10.000 de armeni. Comunitatea avea biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, construită între 1911 și 1915 după planurile arhitectului armean Dimitrie Maimarlou, pe locul unde existaseră biserici armene încă din 1638. Avea Școala Armeană Misakian-Chessimian, care în anul școlar 1933-1934 a fost frecventată de 400 de elevi. Avea Casa Culturală Armeană, donația familiei Hovsep și Victoria Dudian din 1944, cu bibliotecă și muzeu. Avea editura Ararat, reviste în română și armeană, și o viață culturală intensă.
Dar au fost și vremuri grele. Persecuțiile din timpul guvernului Sturza, refuzul de a permite intrarea în țară sub ministrul Brătianu în 1909, amenințarea cu deportarea în Transnistria în perioada antonesciană. Apoi comunismul: naționalizarea caselor, atelierelor, fabricilor, încarcerarea pentru posesie de aur.
România a fost însă țara care, după genocid, a primit cu brațele deschise un număr mare de refugiați armeni. Uniunea Armenilor din România a adus în țară câteva sute de orfani supraviețuitori ai genocidului din 1915, pentru care s-a înființat un orfelinat la Strunga, în județul Iași.
Lista personalităților de origine armeană care au marcat România este uluitoare: Gheorghe Asachi, Spiru Haret, Theodor Aman, Garabet Ibrăileanu, Dumitru Bagdasar, Ioan Vodă cel Cumplit. Și mai aproape de noi: Varujan Vosganian, scriitorul Ștefan Agopian, baritonul Eduard Tumagian, muzicianul Harry Tavitian. Chiar și Vazken I, Catolicosul Tuturor Armenilor, liderul suprem al Bisericii Armene, s-a născut la București.
Astăzi, în România mai trăiesc doar câteva mii de armeni. Dar pe strada Armenească din București, în fiecare august, Festivalul Strada Armenească readuce la viață mirosurile de cafea, sunetul profund al dudukului și aromele bucătăriei armene. La recensământul din 2011 erau înregistrați doar 1.361 de armeni în toată țara.
Când treci pe lângă Hanul lui Manuc și intri pe Strada Armenească, mergi pe urmele unui popor care a construit orașe întregi pe pământ românesc, a adus comerțul și cafeaua, a ridicat biserici și școli, și care, deși aproape dispărut numeric, a lăsat o amprentă pe care nici măcar timpul nu a reușit să o șteargă.
